Morgenstimmung
de Tudor Arghezi
Într-o dup-amiază, cînd
Fereastra sufletului zăvorîtă bine
Se deschisese-n vînt,
Fără să ştiu că te aud cîntînd.
Cîntecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Şi mînăstirea mi-a rămas descuiată.
Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cîntecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape –
Şi-întraga ta făptură, aproape.
Cu tunetul se prabişiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele...Mi-s
Şubrede bîrnele, ca foile florii.
De ce-ai cîntat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –
Nedespărţiţi – în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.
Andreea...mi-am amintit ca ai un blog...acum l-am redescoperit si voiam doar sa iti spun ca apreciez mult postarile tale.Imi place cum scrii si,nu stiu de ce,de fiecare data cand revad blogul,rememorez momente cu noi de acum cativa ani,cand eram colege.Miss you!:*
RăspundețiȘtergereRamona B.
Buna Ramo!Ma bucur mult ca ai trecut pe aici si de asemenea pentru ca mi-ai lasat aceste randuri.Nu am prea avut timp sa mai scriu pentru ca m-am apucat de citit(citit intensiv)...dar o sa scriu in curand,promit.
RăspundețiȘtergere