Multi ma considera o persoana realista,prea cu picioarele pe pamant,dar sincer nu sunt deloc asa...ei nu ma cunosc cu adevarat.Ei bine mereu m-am intrebat ''ce s-ar intampla daca...'' si mi-a placut sa visez cu ochii deschisi ''ce s-ar putea intampla daca...?'',cum as fi eu afectata sau lumea care ma inconjoara...?
La ora de romana,doamna profesoara ne vorbea atat de frumos despre o tema pe care multi dintre noi o ignoram sau am uiat-o cu desavarsire....iubirea.
Ma intreb oare cum ar fi daca iubirea ar fi o masura scalara sau vectoriala?Cum ar fi ca ea sa aiba unitate de masura,sa masuram cantitatea de iubire pe care o daruim sau pe care o primim in:litri,kilograme,metri,secunde etc?Ce s-ar intampla daca mereu ''am face negot'' cu iubirea.Eu iti dau 5 kilograme de iubire tu imi dai 7 litri de iubire...ar fi ciudat...sau mai bine zis imposibil pentru ca ar insemna sa ne vinedem pe noi insine,caci noi ca oameni suntem facuti din iubire.
In plus de asta ar fi un mare pacat sa masuram cantitatea de iubire pe care o daruim...si imposibil sa cerem aceeasi cantitate persoanei careia i-o dam...asta nu ar mai fii iubire,caci adevarata iubire este cea neconditionata. Iubim pentru ca vrem,pentru ca tinem la persoana respectiva si nu pentru ca vrem acelasi lucru de la acea perosana.Intr-adevar ne dorim ca si iubita/iubitul sa ne impartaseasca dragostea dar niciodata nu se va intampla sa fie la fel cu a noastra.
Cred ca iubirea este ca amprenta digitala....unica pentru fiecare persoana in parte.
I forgot the title...
Nu stiu de ce dar am zile in care lumea imi spune''Andreea,parca plutesti'' sau ''Andreea,parca ai fi de pe alta planeta''.E intr-adevar ciudat ce mi se intampla...dar nici eu nu am gasit o explicatie.Sunt prinsa undeva la mijloc intre lumea asta si lumea construita de mine...e ca si cand a-s fii pe strada si vad lumea dintr-o cutie uriasa de sticla,in care zgomotul nu poate patrunde.
In aceasta cutie e mereu liniste...pot sa gandesc fara sa ma bruieze celalalte sunete,zgomote din jur.Se intampla asta poate pentru ca nu vreau sa aud aceste sunete sau cateodata sa vad aceste corpuri umane straine sau cunoscute mie.E ca si cand corpul tau simte ca esti in pericol si vrea sa te protejeze de invazia unor bacterii distrugandu-le.
Nu vreau sa ii aud sau sa-i vad pentru ca unii dintre acesti oameni ma desgusta...sunt niste monstrii,cum spuneam bacterii.Poate e trist si dur din partea mea sa-i caracterizez asa,dar cel putin asa imi dau mi-e impresia ca sunt.Nu ma refer la aspectul fizic...insa ce-i mai multi au un comportament animalic, ceva tribal...baarrr ma gandesc la canibali...nu,nu chiar asa,exagerez,dar totusi pe aproape.
Acesti oameni mie una mi se par animale pentru ca nu gandesc sau cel putin nu arata faptul ca ar gandi inainte sa se manifeste.Ceea ce este cel mai rau:nu au constiinta si respect de sine.Gandesc doar pentru binele si in folosul lor,de ceilalti nu ii intereseaza niciodata,chiar daca acei ''ceilalti'' sunt colegii lor de breasla.
E teribil ce afirm acum...dar cred ca toti cunostem acest tip de oameni.Lumea se schimba foarte repede,modelandu-se in acesta forma de ''bine si popularitate''.Noi ceilalti nu putem decat sa privim si sa incercam sa-i facem sa inteleaga ca nu au drepate,ca trebuie sa se lase schimbati.Dar asta e vina lipsei educatiei si a inculturii...care duc la indobitocirea populatiei.(suna politiceste dar e adevarat).
In aceasta cutie e mereu liniste...pot sa gandesc fara sa ma bruieze celalalte sunete,zgomote din jur.Se intampla asta poate pentru ca nu vreau sa aud aceste sunete sau cateodata sa vad aceste corpuri umane straine sau cunoscute mie.E ca si cand corpul tau simte ca esti in pericol si vrea sa te protejeze de invazia unor bacterii distrugandu-le.
Nu vreau sa ii aud sau sa-i vad pentru ca unii dintre acesti oameni ma desgusta...sunt niste monstrii,cum spuneam bacterii.Poate e trist si dur din partea mea sa-i caracterizez asa,dar cel putin asa imi dau mi-e impresia ca sunt.Nu ma refer la aspectul fizic...insa ce-i mai multi au un comportament animalic, ceva tribal...baarrr ma gandesc la canibali...nu,nu chiar asa,exagerez,dar totusi pe aproape.
Acesti oameni mie una mi se par animale pentru ca nu gandesc sau cel putin nu arata faptul ca ar gandi inainte sa se manifeste.Ceea ce este cel mai rau:nu au constiinta si respect de sine.Gandesc doar pentru binele si in folosul lor,de ceilalti nu ii intereseaza niciodata,chiar daca acei ''ceilalti'' sunt colegii lor de breasla.
E teribil ce afirm acum...dar cred ca toti cunostem acest tip de oameni.Lumea se schimba foarte repede,modelandu-se in acesta forma de ''bine si popularitate''.Noi ceilalti nu putem decat sa privim si sa incercam sa-i facem sa inteleaga ca nu au drepate,ca trebuie sa se lase schimbati.Dar asta e vina lipsei educatiei si a inculturii...care duc la indobitocirea populatiei.(suna politiceste dar e adevarat).
Ceva romantic...
Scumpul meu,
Sunt patru ceasuri de dimineata si eu gandindu-ma ca cineva departe ma iubeste,nu mi-am putut gasi linistea.E inca noapte,negura si pustiu pe strada pe care bantuie numai vantul,gonind ca un nebun in cautarea absolutului.Cateva felinare palpaie plapand ca genele tale in timp ce dormi cu parul ravasit pe perna ta alba.
As vrea sa pot sa stiu la ce te gandesti acum...cand mintea ta vorbeste singura...as vrea sa stiu daca te gandesti cat de putin la mine?Ma visezi tu oare pe mine acum cand zambesti ca un copil in somnul cel mai dulce?
Te-am vazut la cafenea,acum cateva zile,aveai un trandafir in mana...ooo si vai mie,am fost atat de nebuna,de nesabuita incat sa cred ca mi l-ai putea oferi mie si nu ei.Dar asta nu mai conteaza...caci tu nu stii nimic din toate astea si probabil ca nu vei stii niciodata.
Camera mea goala are un ecou straniu atunci cand vantul leagana perdeaua.Ma ridic si ma indrept spre oglinda,care in lumina lunii a descoperit doua suflete:al meu si al tau.In oglinda mea,tu esti langa mine, netezindu-mi parul.Oh,cat de mult mi-as dori ca tu sa fii aici...,dar nu esti,tu scumpul meu dormi somnul de veci,un somn al uitarii,undeva departe de dragostea mea.
Cu drag,
o admiratoare.
Sunt patru ceasuri de dimineata si eu gandindu-ma ca cineva departe ma iubeste,nu mi-am putut gasi linistea.E inca noapte,negura si pustiu pe strada pe care bantuie numai vantul,gonind ca un nebun in cautarea absolutului.Cateva felinare palpaie plapand ca genele tale in timp ce dormi cu parul ravasit pe perna ta alba.
As vrea sa pot sa stiu la ce te gandesti acum...cand mintea ta vorbeste singura...as vrea sa stiu daca te gandesti cat de putin la mine?Ma visezi tu oare pe mine acum cand zambesti ca un copil in somnul cel mai dulce?
Te-am vazut la cafenea,acum cateva zile,aveai un trandafir in mana...ooo si vai mie,am fost atat de nebuna,de nesabuita incat sa cred ca mi l-ai putea oferi mie si nu ei.Dar asta nu mai conteaza...caci tu nu stii nimic din toate astea si probabil ca nu vei stii niciodata.
Camera mea goala are un ecou straniu atunci cand vantul leagana perdeaua.Ma ridic si ma indrept spre oglinda,care in lumina lunii a descoperit doua suflete:al meu si al tau.In oglinda mea,tu esti langa mine, netezindu-mi parul.Oh,cat de mult mi-as dori ca tu sa fii aici...,dar nu esti,tu scumpul meu dormi somnul de veci,un somn al uitarii,undeva departe de dragostea mea.
Cu drag,
o admiratoare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
