Mi draga,
Ascult Mariah Carey si Whitney Houston-When you believe,citesc blogurile unor necunoscuti si le impartasesc in gand trairile concentrate in randuri virtuale.
N-am somn si beau lapte intruna...din ala la cutie''Poiana Florilor''(ce nume pentru o cutie cu lapte.Ma duce cu gandul la zapada).Abia astept vara...ce smintita sunt...ma mir si eu.Abia e 29 octombrie si eu vreau sa vina vara.
La dracu' cu timpul asta.E frig si vine iarna...ma deprima zapada.E prea ''plina de amintiri''trecute.Ti-aduci aminte,Micule,ziua mea de nastere cand a nins de se umpluse in jumatate de ora tot trotoarul?Ce trotoar?..spun prostii,toata strada.
Craciunul...asta da e un eveniment frumos,singurul de altfel care imi place dupa Paste.Nu-mi place nici macar ziua mea de nastere(si acum zii ''ciudata fiinta'').O urasc de cativa ani incoace,si tu stii motivul mai bine ca oricine.
Mos Craciun exista!Si o sa existe pana o sa mor eu.Uite asa,ca asa vreau eu acum,in acest moment...in care beau lapte''Poiana Florilor''.
Ha ha ha...''ciudata fiinta''.
Despre femei frumoase.
Tin in fata cartea de franceza.Am o tema idioata de facut,sa-i dau sfaturi uneia in legatura cu nu mai stiu ce....o prostie,nu am chef de ea deloc Mi,stii doar cat de mult urasc franceza.
Pe cat de mult urasc franceza pe atat de mult ador frantuzoaicele si mi-as dori sa fiu una dintre ele.
Au ''un ceva'' cu care s-au nascut si care le face atat de rafinate;elegante;frumoase,desi nu sunt....frantuzoaice intr-un cuvant.De la firele de par din cap si pana la varfurile picioarelor ele inspira feminitate.Nu sunt frumoase Mi,au chiar multe defecte,sunt chiar urate daca le privesti doar in aparenta.Cu toate acestea pentru mine sunt cele mai frumoase FEMEI.
Am vazut acum ceva timp un spectacol de patinaj artistic.Toate fetele acelea erau frumoase si gingase si mladioase...dar o concurenta frantuzoaica de origine,care a si castigat,m-a uimit.
Cu toate astea ii dau dreptate lui Cartarescu care considera ca fiecare femeie este frumoasa si speciala in felul ei.Barbatii iubesc femeile ''Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane,aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc" exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie''.
Pe cat de mult urasc franceza pe atat de mult ador frantuzoaicele si mi-as dori sa fiu una dintre ele.
Au ''un ceva'' cu care s-au nascut si care le face atat de rafinate;elegante;frumoase,desi nu sunt....frantuzoaice intr-un cuvant.De la firele de par din cap si pana la varfurile picioarelor ele inspira feminitate.Nu sunt frumoase Mi,au chiar multe defecte,sunt chiar urate daca le privesti doar in aparenta.Cu toate acestea pentru mine sunt cele mai frumoase FEMEI.
Am vazut acum ceva timp un spectacol de patinaj artistic.Toate fetele acelea erau frumoase si gingase si mladioase...dar o concurenta frantuzoaica de origine,care a si castigat,m-a uimit.
Cu toate astea ii dau dreptate lui Cartarescu care considera ca fiecare femeie este frumoasa si speciala in felul ei.Barbatii iubesc femeile ''Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane,aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc" exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie''.
EL
Mi,draga ti-am promis ca voi scrie....si asta voi face pentru ca am putin timp liber.(Mi-e somn).
Merg pe strada ingandurata,lipsita de orice viziune a lumii ce se invarte in jurul meu;doar eu si ganduri multe si incerte,ce se desprind din negura,precum fulgerul ce strabate cerul in mijlocul furtunii,facand o pata de lumina in noapte si intrand din nou in negura mintii.
La ce ma gandesc?La nimic concret...franturi de ganduri si imagini imi apar dinaintea ochilor.Ma pierd in ele.
Sunt zeci de trasaturi pe care mi le amintesc,ale unor oameni pe care i-am vazut macar o data si pe care nu i-am putut uita.
Mi se intampla adesea sa ma indragostesc de cate un baiat doar pentru ca are ochi verzi sau par carliontat sau pentru ca are un zambet frumos,desi nu-l cunosc deloc si poate nici nu-l voi cunoaste.....E trist,imi dau seama,dar e adevarat.Cand merg pe strada intalnesc o groaza de lucruri care ma impresioneaza si totusi nu pot uita acei ochi.Sunt ai lui...doar ai lui.Stiu ca suna nebuneste si totusi il iubesc,pentru ca e EL.
E o plasmuire a aspiratiilor mele...nu are nimic special,insa un lucru il defineste:ochii,il fac sa fie EL.
Ma asez pe banca...si EL vine langa mine.Am mainile reci si palide ca ceara.Le strange in mainile lui si le duce la gura,sufland sa le incalzeasca.Se uita in ochii mei,in felul acela care ma innebuneste:''Doamne ce ochi''.
-Ma iubesti?
-Credeam ca stii asta.(rad usor)
-Am uitat...spune-mi din nou.
-Da.
Se joaca cu parul meu,il rasuceste pe degete,apoi brusc isi schimba directia privirii...se uita departe,undeva unde eu nu pot vedea.
-Cat as vrea sa stiu la ce te gandesti.
-Ai putea stii....daca ma intrebi.
-La ce te gandesti?
-La nimic,raspund calm uitand-ma in alta parte.
Imi mangaie fruntea,se apropie de ureche si imi sopteste''Minti,stiu asta.Toata lumea se gandeste la ceva''.
(Sunt obosita,Mi.Sufar de ''neinspiratie'')
Merg pe strada ingandurata,lipsita de orice viziune a lumii ce se invarte in jurul meu;doar eu si ganduri multe si incerte,ce se desprind din negura,precum fulgerul ce strabate cerul in mijlocul furtunii,facand o pata de lumina in noapte si intrand din nou in negura mintii.
La ce ma gandesc?La nimic concret...franturi de ganduri si imagini imi apar dinaintea ochilor.Ma pierd in ele.
Sunt zeci de trasaturi pe care mi le amintesc,ale unor oameni pe care i-am vazut macar o data si pe care nu i-am putut uita.
Mi se intampla adesea sa ma indragostesc de cate un baiat doar pentru ca are ochi verzi sau par carliontat sau pentru ca are un zambet frumos,desi nu-l cunosc deloc si poate nici nu-l voi cunoaste.....E trist,imi dau seama,dar e adevarat.Cand merg pe strada intalnesc o groaza de lucruri care ma impresioneaza si totusi nu pot uita acei ochi.Sunt ai lui...doar ai lui.Stiu ca suna nebuneste si totusi il iubesc,pentru ca e EL.
E o plasmuire a aspiratiilor mele...nu are nimic special,insa un lucru il defineste:ochii,il fac sa fie EL.
Ma asez pe banca...si EL vine langa mine.Am mainile reci si palide ca ceara.Le strange in mainile lui si le duce la gura,sufland sa le incalzeasca.Se uita in ochii mei,in felul acela care ma innebuneste:''Doamne ce ochi''.
-Ma iubesti?
-Credeam ca stii asta.(rad usor)
-Am uitat...spune-mi din nou.
-Da.
Se joaca cu parul meu,il rasuceste pe degete,apoi brusc isi schimba directia privirii...se uita departe,undeva unde eu nu pot vedea.
-Cat as vrea sa stiu la ce te gandesti.
-Ai putea stii....daca ma intrebi.
-La ce te gandesti?
-La nimic,raspund calm uitand-ma in alta parte.
Imi mangaie fruntea,se apropie de ureche si imi sopteste''Minti,stiu asta.Toata lumea se gandeste la ceva''.
(Sunt obosita,Mi.Sufar de ''neinspiratie'')
De weekend
Micule draga,iti recomand un film asa de weekend.L-am vaut de mult si mi-am amintit de el cand din intamplare am dat peste o poza din film.Ti-as spune despre ce e vorba,dar nu ma lasa inima.
E atat de frumos si pe de alta parte cred ca ai fii foarte bosumflata fiindca stiu ca nu-ti place sa-ti zic ce se intampla.
Mai am unul in caz ca asta nu-ti place(desi e imposibil, te cunosc mai bine decat tine.O sa zici ceva de genul
''Anda da nu-mi place((asta la inceput),fiindca la final plangi cu capsorul tau mic si rotund sub perina)''
Asa cel da-al doilea se numeste ''The lake house''.
Ambele sunt superbe.
A walk in the clouds(1995-''our birthday year'')
Nimic...decat ganduri...si poate....amintiri
In camera goala pluteste un miros ametitor de spirt medicinal si otet.Il simt ca pe-o otrava,care imi inunda simturile,lasandu-ma inerta la orice zgomot slab care patrunde de afara.Ma cuprinde o toropeala care mai tarziu se transforma in friguri.Boala aceasta prosteasca e doar din vina mea...in mijlocul unei zile superbe de vara,eu zac in pat precum un muribund care nu se teme de nimic....inca mi-e frig...parca cineva m-ar fi inconjurat intr-un cerc de foc,care se zbate in afara trupului,caci inauntru e un ger cumplit...imi simt capul atat de greu ,incat daca in clipa asta s-ar prabusi tavanul,as fi gata sa-i suport presiunea si greutatea.Imi lacrimeaza ochii,iar mainile parca ar fi umplute cu plumb.Stiu ca pe masa din dreapta mea ma asteapta cartile mele de lectura,insa trebuie sa rabd caci daca m-as ridica,m-as prabusi din prima clipa.
(Pe aici reusisem sa racesc,vara trecuta)
Ploua...undeva langa mine.Ma insel?Da.Ploua undeva inauntrul meu.O ploaie de vara,cum e afara...se strecoara usor privind ploaia ce cade pe strada,pe acoperisuri,pe banca noastra,pe mine si poate pe tine.E rece;sau poate asa simt eu.
Ma uit in jurul meu si nu vad altceva decat oameni stersi,oameni ca niste stafii,care se strecoara pe nesimtite. Acesti oameni "incolori" au nevoie de un cutremur de gradul 8,5 pe scara Richter sa-i trezeasca din starea de mahmureala ce a pus stapanire pe ei.Nici un chip de copil,adult sau batran care sa schiteze un zambet...mereu stafii care alearga de lumina propriei lor vieti.Cum se poate ca ei sa fii gresit atat de rau in fata lui Dumnezeu, incat Acesta sa-i fii dat uitarii?Acesti nenorociti resemnati parca cu viata lor se preschimba ca printr-un miracol al Bunului Dumnezeu in fapturi umane adevarate.Soarele trandafiriu alunga si ultimii stropi de ploaie,iar oamenii parca si-au primit inapoi viata.
Acum fiecare picatura de ploaie ce fusese parca un strop din sangele unui bolnav incurabil,a fost inlocuit printr-un lung proces cu unul proaspat.Lumina soarelui readuce de asemenea si culoarea in viata prizonierilor privati pana atunci de dreptul la fericire.
(Am inceput-o cand tu erai aici si am terminat-o cand ai plecat,eram in drum spre mare)
Nu mi-am imaginat niciodata ca un oras asa mare ca Bucurestiul poate fi atat de incantator.E inca noapte,aproape 5 si totusi acest Mic Paris asa cum pe buna dreptate a fost supranumit a inceput sa freamate de oameni care mai de care mai zgomotosi.
Chiar daca prin arhitectura impresionanta acest oras se aseamana cu Parisul mult iubit si laudat al francezilor,se pare ca Bucurestiul imprumuta destule detalii din orasul ce nu doarme niciodata:New York.Simpla privire aruncata orasului nu dezvaluie curiosului decat un oras luminos,cu multe felinare,cluburi,terase si restaurante unde tinerii si cuplurile indragostite isi sorb din plin bucuria vietii.La o contemplare mai profunda,Micul Paris isi dezvaluie ca o fecioara secretele atat de bine ascunse de dimensiunile geometrice neregulate,care au capacitatea sa insele privirea oricarui necunoscator.
L-am privit in intimitatea lui si pot spune ca m-am indragostit.Sa existe oare ceva mai frumos decat grandoarea,masivitatea si misterul acestui oras?....Ma indoiesc...
(Cred ca te-ai prins unde eram...Bucuresti in drum spre unica mea iubire:MAREA.Mi-a placut si cred ca inca mi-ar place sa-l vizitez,insa doar noaptea sau poate in visele mele.)
(Pe aici reusisem sa racesc,vara trecuta)
Ploua...undeva langa mine.Ma insel?Da.Ploua undeva inauntrul meu.O ploaie de vara,cum e afara...se strecoara usor privind ploaia ce cade pe strada,pe acoperisuri,pe banca noastra,pe mine si poate pe tine.E rece;sau poate asa simt eu.
Ma uit in jurul meu si nu vad altceva decat oameni stersi,oameni ca niste stafii,care se strecoara pe nesimtite. Acesti oameni "incolori" au nevoie de un cutremur de gradul 8,5 pe scara Richter sa-i trezeasca din starea de mahmureala ce a pus stapanire pe ei.Nici un chip de copil,adult sau batran care sa schiteze un zambet...mereu stafii care alearga de lumina propriei lor vieti.Cum se poate ca ei sa fii gresit atat de rau in fata lui Dumnezeu, incat Acesta sa-i fii dat uitarii?Acesti nenorociti resemnati parca cu viata lor se preschimba ca printr-un miracol al Bunului Dumnezeu in fapturi umane adevarate.Soarele trandafiriu alunga si ultimii stropi de ploaie,iar oamenii parca si-au primit inapoi viata.
Acum fiecare picatura de ploaie ce fusese parca un strop din sangele unui bolnav incurabil,a fost inlocuit printr-un lung proces cu unul proaspat.Lumina soarelui readuce de asemenea si culoarea in viata prizonierilor privati pana atunci de dreptul la fericire.
(Am inceput-o cand tu erai aici si am terminat-o cand ai plecat,eram in drum spre mare)
Nu mi-am imaginat niciodata ca un oras asa mare ca Bucurestiul poate fi atat de incantator.E inca noapte,aproape 5 si totusi acest Mic Paris asa cum pe buna dreptate a fost supranumit a inceput sa freamate de oameni care mai de care mai zgomotosi.
Chiar daca prin arhitectura impresionanta acest oras se aseamana cu Parisul mult iubit si laudat al francezilor,se pare ca Bucurestiul imprumuta destule detalii din orasul ce nu doarme niciodata:New York.Simpla privire aruncata orasului nu dezvaluie curiosului decat un oras luminos,cu multe felinare,cluburi,terase si restaurante unde tinerii si cuplurile indragostite isi sorb din plin bucuria vietii.La o contemplare mai profunda,Micul Paris isi dezvaluie ca o fecioara secretele atat de bine ascunse de dimensiunile geometrice neregulate,care au capacitatea sa insele privirea oricarui necunoscator.
L-am privit in intimitatea lui si pot spune ca m-am indragostit.Sa existe oare ceva mai frumos decat grandoarea,masivitatea si misterul acestui oras?....Ma indoiesc...
(Cred ca te-ai prins unde eram...Bucuresti in drum spre unica mea iubire:MAREA.Mi-a placut si cred ca inca mi-ar place sa-l vizitez,insa doar noaptea sau poate in visele mele.)
Incertitudini....
„Eu sunt un strop de suflet […]”
(Lucian Blaga – Lacrima și
raza)
Cred că aş fi fost în stare să stau cu pagina
albă, scrijelită-n nimic zile, săptămâni sau poate chiar luni întregi.
– Un elevator, vă rog! Astăzi extragem cuvinte.
Stau pe holul limbii de ceva timp şi mi-e să nu se întoarcă în suflet. Ah! Şi
pianul .. vă rog nu uitaţi pianul; mi se termină cerneala, iar clapele negre
sunt jurnalul derutei mele.
Sticla cu apa, cana de cafea, cartea deschisă la
jumătate, cu faţa în jos, pe marginea măsuţei din lemn de sticlă. Te uiţi la
mine de parc-aş fi înşiruit cine ştie ce fire de sânge pe albul imaculat. Ia foc
şi se face cioburi. Atât. Fascinantul joc de cuvinte. Şi când te gândeşti că-mi
trebuiau două mâini să ţin cana şi încă două ore ca să termin cartea.
Tu nu ştii să scrii decât noaptea.
Ce festin pentru tine! Să ştii că ziua mă poţi
devora fără să am puterea măcar de a-ţi întoarce spatele, darămite să-ţi
strivesc pornirile. “Imi pare rău!” Îl potriveşti mereu cu o uşoară înclinaţie a
feţei, atât cât să-ţi lumineze luna numai partea dreaptă. Ştii tu, încă de când
eram mici, că atunci când se întâmplă asta te îmbrăţişez repede ca nu cumva
să-mi vină să te plesnesc de furie. Furie că nu pot nici măcar să mă prefac că
sunt furioasă pe tine. Şi apoi melodia. Ştii că analizez versurile şi le
desluşesc cu o pricepere nebănuită, încât de fiecare dată eşti mulţumit că
reuşeşti să-mi spui “te iubesc” într-un mod discret. Clipeşti şi e momentul
pentru care sufăr o săptămâna dacă-l ratez. Pentru că eşti cald şi tandru şi
eşti .. tu.
– Ieri bătea vântul şi îmi aducea tot părul în
faţă şi eu ascultam melodia aia de la tine şi fredonam şi …
– Respiră! îmi spune zâmbind şi luându-mi faţa în
mâini, ştiind probabil că iar o să vorbesc mult şi tot din cauza unui exces de
vise şi a unei cafele dulci.
– Dar …
Pornisem cu acelaşi vânt în spate şi atârnam de
mâna lui abia respirând. Începuse să fredoneze şi el şi se uita la mine cu coada
ochiului, zâmbind şi gata să-mi sărute fruntea. Ştia că urmează să fac ochii
mici, o încercare mereu eşuată de a-l ameninţa.
Nu poţi să nu te îndrăgosteşti de o
franţuzoaică. Nu mi se par cele mai frumoase femei, dar sunt mai mult decât
sigură că sunt singurele cu adevărat frumoase când fumează. Cu degete lungi şi
subţiri, cu un păr uneori prins cu un elastic ros – de atâta joc de degete, ori
poate de atâta fum – atât de naturale în lupta lor de a-l face să stea cuminte
după ureche. Alteori şi-l lasă pe spate, răspândind pretutindeni miros de Van
Nelle impregnat. Sunt, poate, singurele care sărută cu buzele lor portocalii
ţigara cu aceeaşi pasiune cu care sărută un bărbat. Sau cu aceeaşi indiferenţă.
Le fumează până la jumătate şi le strivesc în scrumiera de sticlă, începând alta
fără nicio remuşcare. Se îndrăgostesc de pictori, scriitori, fotografi şi alte
tipuri de “eroi”- căci sunt eroi o dată ce salvează în litere şi imagini tot ce
se poate pierde – fiind fericite că în mare parte stau singure, împânzind cu
parfumul lor malurile Senei.
Iar. Mă fixezi cu aceeaşi privire de maniac şi mă
laşi suspendată pe peretele din camera goală. Cel puţin fizic. Ca o dâră de fum
ies din mine şi mă aşez în faţa ta, la aceeaşi măsuţă din care tu crezi că au
mai rămas doar cioburi. Şi scrum. Încremeneşti de parcă nu ai fi obişnuit cu
mine în două locuri. Întocmai ca o franţuzoaică îmi scot ţigara şi o nivelez de
la filtru până la capătul celălalt. Nu că aş face o artă din asta, ci doar
iubesc chipul tău când pe lângă atâtea certitudini ai şi întrebări. Nici măcar
nu fumez. Spui ceva ce cu greu înţeleg şi ca să nu mă trădeze neîndemânarea
tuşesc de parcă m-ai amuza. O strivesc de masă şi pretind că aş putea să tac. În
timpul ăsta îmi înfig degetele într-o portocală care în contextul de faţă ar
putea juca foarte bine rolul unui drog. Oricum tot ce ţine de tine provoacă
dependenţă.
Parcă mă simt .. slăbită. Îmi sunt mâinile atât
de grele şi parcă nici diacritice nu mai am. Reuşesc într-un final să deschid
ochii şi mă văd împrejmuită de mâinile tale. Un parfum cu nuanţe albastre, difuz
împrăştiate în mine. Parcă îmi revenisem dintr-o anestezie.
– Îmi pare rău…
Nu era lună şi de data asta mă îmbrăţişai tu.
Ceasul indica mai mult de-un veac, iar îmbrăţişarea era mai a mea ca
niciodată.
„Femeie, ce mare porţi în inimă şi
cine eşti?”
Mă întrebase cu atâta dragoste încât aveam
impresia că mă iubeşte pentru prima dată.
„Ce gînduri are soarele cu noi – nu
ştim, dar suntem doi.”
Îi sărutasem lacrima din colţul ochiului şi
îndrăznisem să cred că până când dispare soarele noi doi o să avem destul timp
să ne iubim.
(P.S.:Am gasit asta undeva,ratacita pe un site si mi-a placut atat de mult incat am postat-o.Sa nu credeti ca e plagiata.Nicidecum.E a unei fete pe care nu o cunosc,dar care m-a impresionat prin aceasta scriere.)
Franturi de ganduri...
Mi,draga aici ploua de doua zile.E un cer de plumb din care parca se desprind sageti si cad direct pe ranile sufletului meu.
E toamna afara,dar mai ales inauntrul meu.Stii cat de mult urasc acest anotimp....ma face melancolica si nostalgica,incat tanjesc cu ochii amintirilor dupa vara.E frig.Aerul rece se strecoara pe sub haine,intra in piele si iti ingheata sangele.Cateva pasarele cu pene ude fug sa se ascunda de ploaia necrutatoare,care alta data le racorea de arsita ca si pe noi Mi.
Mi-e dor de-o ploaie de vara....
Micule am ceva timp si m-am gandit sa trec pe aici sa termin asta.Te-am asteptat...dar a fost in zadar,caci din nou nu ai aparut.Si o sa treaca mult,Micule pana o sa-ti vorbesc din nou...dar nu are a face.O sa astept asa cum astept mereu zile si poate chiar saptamani sa vorbesc cu tine si pentru doua minute.Sa stii Mi ca doua minute inseamna o vesnicie cand nu esti langa mine si mai putin de o milisecunda cand esti langa mine.
Si totusi Mi...Ieri veneam de la scoala si am trecut pe lang banca si ghici ce Mi?...Erai acolo...te-am vazut,nu poti nega asta...mancai o bomboana si vorbeai;chiar radeai fara sunet....ca in filmele alea vechi...mute.Erai si totusi pana sa ma sterg la ochi ai disparut intr-un nor de fum,te-ai imprastiat ca un fum de tigara....dar in mintea mea imaginea ta se dilatase atat de mult,incat ochii tai imi pareau verzi si nu ciocolatii.
Cred ca erai mai vie ca niciodata...
Sper sa fii bine acolo unde esti.Sa nu fii trista fiindca am un gol in stomac chiar acum.Sper sa nu-ti fie frig pentru ca o sa-mi fie si mie.Sper sa iubesti pentru ca voi iubi si eu.
(Astept din nou sa am timp liber sa o termin,sa o citesti.E pentru tine si tot ce voi scrie de aici incolo va fi pentru tine,Mi)
Sper sa-ti ajunga pentru ceva timp....
E toamna afara,dar mai ales inauntrul meu.Stii cat de mult urasc acest anotimp....ma face melancolica si nostalgica,incat tanjesc cu ochii amintirilor dupa vara.E frig.Aerul rece se strecoara pe sub haine,intra in piele si iti ingheata sangele.Cateva pasarele cu pene ude fug sa se ascunda de ploaia necrutatoare,care alta data le racorea de arsita ca si pe noi Mi.
Mi-e dor de-o ploaie de vara....
Micule am ceva timp si m-am gandit sa trec pe aici sa termin asta.Te-am asteptat...dar a fost in zadar,caci din nou nu ai aparut.Si o sa treaca mult,Micule pana o sa-ti vorbesc din nou...dar nu are a face.O sa astept asa cum astept mereu zile si poate chiar saptamani sa vorbesc cu tine si pentru doua minute.Sa stii Mi ca doua minute inseamna o vesnicie cand nu esti langa mine si mai putin de o milisecunda cand esti langa mine.
Si totusi Mi...Ieri veneam de la scoala si am trecut pe lang banca si ghici ce Mi?...Erai acolo...te-am vazut,nu poti nega asta...mancai o bomboana si vorbeai;chiar radeai fara sunet....ca in filmele alea vechi...mute.Erai si totusi pana sa ma sterg la ochi ai disparut intr-un nor de fum,te-ai imprastiat ca un fum de tigara....dar in mintea mea imaginea ta se dilatase atat de mult,incat ochii tai imi pareau verzi si nu ciocolatii.
Cred ca erai mai vie ca niciodata...
Sper sa fii bine acolo unde esti.Sa nu fii trista fiindca am un gol in stomac chiar acum.Sper sa nu-ti fie frig pentru ca o sa-mi fie si mie.Sper sa iubesti pentru ca voi iubi si eu.
(Astept din nou sa am timp liber sa o termin,sa o citesti.E pentru tine si tot ce voi scrie de aici incolo va fi pentru tine,Mi)
Sper sa-ti ajunga pentru ceva timp....
Doar tie!
Draga Micule,
Sunt zau asa fericita pentru tine incat as sari pana la cer si inapoi tipand in gura mare ''Esti fericita''.
Desi mi-e dor de tine,te simt atat de aprope de mine,incat acum cand scriu iti simt respiratia,si pasii prin camera.Iti vine sa crezi ca mai ieri imi impuiai capul cu tot felul de idei nebunesti,si te burzuluiai toata ca nu te ascult si visez la printi pe cai albi?
Mi-e dor de banca aia verde si de stele Micule.....,si de ele mai ales.Si acum cand ma uit la ele stiu ca tu esti undeva acolo si le privesti si tu,chiar daca esti departe.Mi-e cel mai dor de gropitele tale din obraji si de crizele de ras si excesele mele de zel pentru a te impresiona.
Cred ca nu e zi in care sa nu-ti spun cat de mult tin la tine si totusi imi dau seama ca daca nu te-as fi cunoscut,nu as fi avut niciodata curajul sa-ti marturisesc.Hmmm...ce bine ma cunosti Mi....poate mai bine ca mine.Hai la o plimbare Mi,ce spui?o plimbare prin neant sau poate una in trecut....''Anda,iesim si noi undeva in seara asta?'',''Tu doamne,zau ca nu esti pe treaba ta'',sau enervantul ''Deeeeeeeeeeeaaaaaaaaaa.....''pe care acum il iubesc si de care mi-e dor.Iti aduci aminte Mi cand imi spuneai planurile tale,si te ascultam ore in sir fara intrerupere?pentru ca ma fascinai.Cand spun Mi ma gandesc la TINE,doar tu;doar ochii tai imi vin in minte si rasul tau copilaresc de jumatate de ora/ora.Esti fara sa-ti dai seama unica,si asa cum ti-am spus de multe ori ai o inima in care ar intra intregul Ocean Atlantic cu tot cu pesti si balene si epave.Ai idee ce speciala esti?Sunt asa fericita ca esti prietena mea,a mea doar a mea incat sentimentul asta ma face mai egoista.
Iti sta bine cand esti fericita ,Mi si stii de ce?pentru ca Dumnezeu ti-a dat puterea ca prin propria ta fiinta sa-i faci fericiti si pe cei din jurul tau.MULTUMESC CA ESTI MI A MEA!
Te imbratisez,Micule
Anda
Sunt zau asa fericita pentru tine incat as sari pana la cer si inapoi tipand in gura mare ''Esti fericita''.
Desi mi-e dor de tine,te simt atat de aprope de mine,incat acum cand scriu iti simt respiratia,si pasii prin camera.Iti vine sa crezi ca mai ieri imi impuiai capul cu tot felul de idei nebunesti,si te burzuluiai toata ca nu te ascult si visez la printi pe cai albi?
Mi-e dor de banca aia verde si de stele Micule.....,si de ele mai ales.Si acum cand ma uit la ele stiu ca tu esti undeva acolo si le privesti si tu,chiar daca esti departe.Mi-e cel mai dor de gropitele tale din obraji si de crizele de ras si excesele mele de zel pentru a te impresiona.
Cred ca nu e zi in care sa nu-ti spun cat de mult tin la tine si totusi imi dau seama ca daca nu te-as fi cunoscut,nu as fi avut niciodata curajul sa-ti marturisesc.Hmmm...ce bine ma cunosti Mi....poate mai bine ca mine.Hai la o plimbare Mi,ce spui?o plimbare prin neant sau poate una in trecut....''Anda,iesim si noi undeva in seara asta?'',''Tu doamne,zau ca nu esti pe treaba ta'',sau enervantul ''Deeeeeeeeeeeaaaaaaaaaa.....''pe care acum il iubesc si de care mi-e dor.Iti aduci aminte Mi cand imi spuneai planurile tale,si te ascultam ore in sir fara intrerupere?pentru ca ma fascinai.Cand spun Mi ma gandesc la TINE,doar tu;doar ochii tai imi vin in minte si rasul tau copilaresc de jumatate de ora/ora.Esti fara sa-ti dai seama unica,si asa cum ti-am spus de multe ori ai o inima in care ar intra intregul Ocean Atlantic cu tot cu pesti si balene si epave.Ai idee ce speciala esti?Sunt asa fericita ca esti prietena mea,a mea doar a mea incat sentimentul asta ma face mai egoista.
Iti sta bine cand esti fericita ,Mi si stii de ce?pentru ca Dumnezeu ti-a dat puterea ca prin propria ta fiinta sa-i faci fericiti si pe cei din jurul tau.MULTUMESC CA ESTI MI A MEA!
Te imbratisez,Micule
Anda
Doar atat.....!
Mă simt
ca o pasăre mistuind tăceri
cu ciocul rupt
de doruri mărunte.
Un zbor peste clipe fur în lacrimi
şi-n visuri,
mă simt curcubeu…
Aripi de culori întind peste creste.
Mă ascund în fântâni
printre stropi fini de apă.
În miez reaprind
flăcări şi raze de gânduri curate.
Cresc şi cuprind în arcul imens
trupuri de humă…
Sentiment de iubire profundă ,
seninul,
îl aduc doar atunci când ploaia,
îşi poartă veşmântul de lacrimi reci
dar blând aşternute,
hrănind flori
şi ramuri uscate de doruri…
Simplu om ,
neputinţă sculptată
în bulgări de humă
ce cuvântul primeşte şi sensul
îl pierde în trepte…
Mă întorc dintre nori
şi privesc cum alene trec zilele
podul de umbre…
Un vis se stinge,
altul se naşte şi creşte
în arcuri imense…
ca o pasăre mistuind tăceri
cu ciocul rupt
de doruri mărunte.
Un zbor peste clipe fur în lacrimi
şi-n visuri,
mă simt curcubeu…
Aripi de culori întind peste creste.
Mă ascund în fântâni
printre stropi fini de apă.
În miez reaprind
flăcări şi raze de gânduri curate.
Cresc şi cuprind în arcul imens
trupuri de humă…
Sentiment de iubire profundă ,
seninul,
îl aduc doar atunci când ploaia,
îşi poartă veşmântul de lacrimi reci
dar blând aşternute,
hrănind flori
şi ramuri uscate de doruri…
Simplu om ,
neputinţă sculptată
în bulgări de humă
ce cuvântul primeşte şi sensul
îl pierde în trepte…
Mă întorc dintre nori
şi privesc cum alene trec zilele
podul de umbre…
Un vis se stinge,
altul se naşte şi creşte
în arcuri imense…
(O alta poezie,extraordinar de frumoasa)
Destinul....sau liberul arbitru
Hmmm...e ceva timp de cand nu am mai fost singura cu gandurile mele.S-au inamplat multe de la ultima mea postare(ceea ce scriu are mereu legatura cu sentimentele mele),multe lucruri bune,dar si altele mai putin bune.
Nu stiu de ce dar in ultima vreme sunt mai sincera si mai exigenta cu mine insumi.Poate ca are legatura si cu faptul ca ma maturizez...sau poate am avut o revelatie de moment.
Asta seara am vazut un film care m-a impresionat foarte mult si m-a facut sa reflectez,meditez asupra unor lucruri uitate intr-un colt al sufletului si care s-au trezit acum in mine.Filmul se numeste ''The Adjustement Bureau'' in traducere ''Gardienii Destinului'' si ii are ca protagonisti pe Matt Damon si Emily Blunt.Nu sunt critic de film si nu ma pricep sa judec filmul dupa criteriile acestei profesii,insa eu am fost uluita de ideea in sine a filmului.
Eroul principal este un tanar foarte ambitios pe nume David Norris care viseaza sa aiba o cariera stalucita in politica,luptand pentru visul sau cu toate fortele pana ce o intalneste pe Elise,o balerina foarte frumoasa. Indragostindu-se de ea,el se abate de la planul impecabil pe care i-l faurise divinitatea,inainte ca el sa se nasca poate:acela de a ajunge presedinte la Casa Alba.Astfel in actiune apar niste barbati cu palarii pe cap,care incearca din rasputeri sa-l aduca pe calea ce-i fusese harazita.David,insa este gata sa sacrifice totul pentru dragostea Elisei,care este mai presus de orice.Este mereu amenintat de acesti oameni ca nu se poate impotrivi destinului si mai ales nu are voie sa-l schimbe.Este condamnat la o viata nefericita din punct de vedere sentimental si promis unui viitor stralucit in plan profesional.David nu accepta aceasta soarta,ci vrea sa fie "liberul arbitru",vrea libertatea de a avea viata pe care si-o doreste,alaturi de femeia iubita;nu pe cea impusa de cineva.El reuseste sa incalce regulile ''jocului harazit de destin'' si sa-si creeze propriul destin,asa cum ar trebui sa facem si noi.
Nimeni nu trebuie sa ne dicteze cine trebuie sa fim,sau cine trebuie sa devenim sau ce sa facem cu viata noastra.Noi trebuie sa fim "liberul arbitru" al propriei noastre gandiri,inimi si vieti.
Nu stiu de ce dar in ultima vreme sunt mai sincera si mai exigenta cu mine insumi.Poate ca are legatura si cu faptul ca ma maturizez...sau poate am avut o revelatie de moment.
Asta seara am vazut un film care m-a impresionat foarte mult si m-a facut sa reflectez,meditez asupra unor lucruri uitate intr-un colt al sufletului si care s-au trezit acum in mine.Filmul se numeste ''The Adjustement Bureau'' in traducere ''Gardienii Destinului'' si ii are ca protagonisti pe Matt Damon si Emily Blunt.Nu sunt critic de film si nu ma pricep sa judec filmul dupa criteriile acestei profesii,insa eu am fost uluita de ideea in sine a filmului.
Eroul principal este un tanar foarte ambitios pe nume David Norris care viseaza sa aiba o cariera stalucita in politica,luptand pentru visul sau cu toate fortele pana ce o intalneste pe Elise,o balerina foarte frumoasa. Indragostindu-se de ea,el se abate de la planul impecabil pe care i-l faurise divinitatea,inainte ca el sa se nasca poate:acela de a ajunge presedinte la Casa Alba.Astfel in actiune apar niste barbati cu palarii pe cap,care incearca din rasputeri sa-l aduca pe calea ce-i fusese harazita.David,insa este gata sa sacrifice totul pentru dragostea Elisei,care este mai presus de orice.Este mereu amenintat de acesti oameni ca nu se poate impotrivi destinului si mai ales nu are voie sa-l schimbe.Este condamnat la o viata nefericita din punct de vedere sentimental si promis unui viitor stralucit in plan profesional.David nu accepta aceasta soarta,ci vrea sa fie "liberul arbitru",vrea libertatea de a avea viata pe care si-o doreste,alaturi de femeia iubita;nu pe cea impusa de cineva.El reuseste sa incalce regulile ''jocului harazit de destin'' si sa-si creeze propriul destin,asa cum ar trebui sa facem si noi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
