Nimic...decat ganduri...si poate....amintiri

      In camera goala pluteste un miros ametitor de spirt medicinal si otet.Il simt ca pe-o otrava,care imi inunda simturile,lasandu-ma inerta la orice zgomot slab care patrunde de afara.Ma cuprinde o toropeala care mai tarziu se transforma in friguri.Boala aceasta prosteasca e doar din vina mea...in mijlocul unei zile superbe de vara,eu zac in pat precum un muribund care nu se teme de nimic....inca mi-e frig...parca cineva m-ar fi inconjurat intr-un cerc de foc,care se zbate in afara trupului,caci inauntru e un ger cumplit...imi simt capul atat de greu ,incat daca in clipa asta s-ar prabusi tavanul,as fi gata sa-i suport presiunea si greutatea.Imi lacrimeaza ochii,iar mainile parca ar fi umplute cu plumb.Stiu ca pe masa din dreapta mea ma asteapta cartile mele de lectura,insa trebuie sa rabd caci daca m-as ridica,m-as prabusi din prima clipa.
                
                                                                                                         (Pe aici reusisem sa racesc,vara trecuta)




Ploua...undeva langa mine.Ma insel?Da.Ploua undeva inauntrul meu.O ploaie de vara,cum e afara...se strecoara usor privind ploaia ce cade pe strada,pe acoperisuri,pe banca noastra,pe mine si poate pe tine.E rece;sau poate asa simt eu.
Ma uit in jurul meu si nu vad altceva decat oameni stersi,oameni ca niste stafii,care se strecoara pe nesimtite. Acesti oameni "incolori" au nevoie de un cutremur de gradul 8,5 pe scara Richter sa-i trezeasca din starea de mahmureala ce a pus stapanire pe ei.Nici un chip de copil,adult sau batran care sa schiteze un zambet...mereu stafii care alearga de lumina propriei lor vieti.Cum se poate ca ei sa fii gresit atat de rau in fata lui Dumnezeu, incat Acesta sa-i fii dat uitarii?Acesti nenorociti resemnati parca cu viata lor se preschimba ca printr-un miracol al Bunului Dumnezeu in fapturi umane adevarate.Soarele trandafiriu alunga si ultimii stropi de ploaie,iar oamenii parca si-au primit inapoi viata.
Acum fiecare picatura de ploaie ce fusese parca un strop din sangele unui bolnav incurabil,a fost inlocuit printr-un lung proces cu unul proaspat.Lumina soarelui readuce de asemenea si culoarea in viata prizonierilor privati pana atunci de dreptul la fericire.

                                                           (Am inceput-o cand tu erai aici si am terminat-o cand ai plecat,eram  in drum spre mare)



Nu mi-am imaginat niciodata ca un oras asa mare ca Bucurestiul poate fi atat de incantator.E inca noapte,aproape 5 si totusi acest Mic Paris asa cum pe buna dreptate a fost supranumit a inceput sa freamate de oameni care mai de care mai zgomotosi.
Chiar daca prin arhitectura impresionanta acest oras se aseamana cu Parisul mult iubit si laudat al francezilor,se pare ca Bucurestiul imprumuta destule detalii din orasul ce nu doarme niciodata:New York.Simpla privire aruncata orasului nu dezvaluie curiosului decat un oras luminos,cu multe felinare,cluburi,terase si restaurante unde tinerii si cuplurile indragostite isi sorb din plin bucuria vietii.La o contemplare mai profunda,Micul Paris isi dezvaluie ca o fecioara secretele atat de bine ascunse de dimensiunile geometrice neregulate,care au capacitatea sa insele privirea oricarui necunoscator.
L-am privit in intimitatea lui si pot spune ca m-am indragostit.Sa existe oare ceva mai frumos decat grandoarea,masivitatea si misterul acestui oras?....Ma indoiesc...


                                                      (Cred ca te-ai prins unde eram...Bucuresti in drum spre unica mea iubire:MAREA.Mi-a placut si cred ca inca mi-ar place sa-l vizitez,insa doar noaptea sau poate in visele mele.)